E un sunet auzit dintr-o șoaptă de vânt,
e clinchetul din clopoțelul timpului
în seara târzie când fetele urcă-n vârstă,
între degetele subțiri culeg raze de stele
și adorm cu ele în brațe.
Simt somnul revărsat în surâs
ca o pajiște în ochii unei flori rare,
se nasc mereu alte vise
cu taine nedezlegate-n cuvinte.
Plopii cu frunza tremurândă, arbuștii, cărarea
alungă întunericul către râu
unde apele au pus ceață între maluri
și-i strecoară adieri cu răcoare-n suflet,
de mă străbat gânduri cu dorințe noroase.

Noaptea vâslește prin palmele mele asudate,
c-un aer vegetal cu miresme,
se flutură peste geana pădurii
cohorte de umbre care respiră tăcerea
vărsată din câmpia aprinsă de greieri.
Pământul e o pâine coaptă de arșiță
cu mirosul în coaje de grâne secerate.
Dimineața calcă strâmb cocorii,
femeile așteaptă la fântâni,
ziua se revarsă de peste munți
cu soarele pe umeri.