sufletul se face ghem apoi devine fir de lumină
crestează în munți labirinturi roade piatra
și muscă din sternul copacilor
cărarea către Dumnezeu se îngustează
până devine zbor

viața își scutură omizile pe drumuri de munte
liniștea fierbe în abis /șarpe al timpului/
în timp ce singurătatea ca un glonț
rade cerul

hai să urcăm spre calea lactee
cu toate prăpăstiile în torace
m-am sacrificat onest îmi gâlgâie cuvintele
în gât /hematii autoimune/

poate fi lumea mai mult decât o copită de cal
rotunjită de stânci?