Când brațele-mi sângerează
sensul cuvintelor din mine,
se-așterne teama
în pragul insomniei…
Singurătatea se botează-n celălalt,
automat, asiduu și agonic…

Noaptea-mi rumegă stele
cu colții unui vârcolac,
dar nu te-nfricoșa,
eu le voi spune țăranilor să intre
să se roage,
să cutremure catrenele cu rimă,
cu metru antic
pentru moartea ce urmează…

În toiul nopții cânt a lună plină
fiecare rază de la soare
ce s-a lăsat
peste cuvintele de genul hăulit
și cânt în rime mult sihastre
sensul primordial al cărnii mele…

Nu uita: sunt slută,
necioplită bine.
Nu m-au prins până acum în lanț,
sunt liberă de mine,
să pier în neantul
neconcordanțelor cu mine,
să rup ritm, rimă și silabă
într-un scrâșnet de dinți.

Noaptea tresare a cuvinte,
uimind doar vârcolacul
ce nu cunoaște limba
din rugăciunile
îngenunchiate în țărani…

Eu sunt baladă, epopee și cântare
în limba vorbită de morminte.
La ușa rugăciunii către Dumnezeu
eu fug de nimeni ca de izbăvire,
Doar să mai cad în mine… Și să mă ierte El!