Nu mai deosebesc noaptea de zi,
Mă-nvârt într-un carusel fără fund.
Pân-la urmă, nu contează a fi
În bezna ce crește, crește profund.

Nu mai știu ce înseamnă frumosul,
Urâtul e o stare de bine.
Când mă trezesc, mă doare și osul
Și gura, dar și ochiul din mine.

Tu, ce faci? Am auzit c-ai murit.
Aș vrea să știu și eu cum e moartea!
M-ai putea ajuta? Of, inedit
Este c-am început să-i scriu cartea,

Cartea ei de care toți se mai tem,
A ei, cică, nespus de frumoasă!
Să-ți alegi și tu din ea un blestem,
Dar când pleci, să lași cheia pe masă.

Să n-ai nicio grijă, totu-i gândit,
Vorba aia: cum scrie la carte.
Dacă n-ai aflat și nu ai știut,
Ce-ți pare aici, este departe.

Renunță, nu scormoni în zadar,
Ocupă-te cu lucruri mărunte
Și acceptă-ți moartea ca pe un dar,
Cu zâmbet și cu lauri pe frunte!

Cum spun, mă trezesc adesʾ cu dureri,
Așișderea piticului din vis,
Surprins că am teorii și păreri
Despre viață și moarte înadins.

Tot mai încurc amarul cu dulce,
Trăiesc în sute, mii de imagini
Și când ochiul mai vrea să se culce,
Retina mi se-agață de pagini,

Căci trebuie să scriu Cartea Morții!
Altfel, în van, fără noimă-am trăit.
Cartea ei, o felie a sorții
Și pe care o ador infinit!

Ai găsit o idee mai bună?
Daʾ de unde! E așa cum gândeam...
Arar adorm cu cartea în mână
Și mă visez că trăind, eu muream!

Nu mai deosebesc noaptea de zi,
Urâtul e o stare de bine.
Pân-la urmă, ce contează a fi
Cât mai trăiește ochiul din mine

Și atât cât mă satură morții?
De ai avea prietenă Moartea
Și ai putea să schimbi drumul sorții,
Ți-ai dori, ai vrea tu să-i scrii... Cartea?