copilo de două ori ai deschis gura rujată
ostentativ mimând statutul de vampă
de care un dram n-ai habar vorbind despre moarte

clocotesc promisiunile vieții în tine
de miracolul ce ți se întâmplă
te prefaci că te sperii să trezești interesul
creionezi lumea ca pe un cimitir cu morți evadați

aș fi putut zice
hei acolo o teribilistă fătucă trăncănind baliverne
dar văd cu durere că multe de-o seamă cu tine
abia deschise flori ale primăverii
își pun de-a proasta capăt zilelor și mi-am zis
s-audă și ele hai să vorbim despre moarte copile

până la un punct ai dreptate da
viața poate fi văzută simplist ca un drum
implacabil spre moarte că-n vârstă pășind
în noi zi de zi adunăm timpul mort timpul trecut
până ne umple înăbușind inima strângând-o de gât...

din perspectiva asta da otravă îți e primul sărut
ce-l dai celui pe care îl crezi nebun
(în cunoștință de cauză asta ți-o spun)
doar că îl ia drept elixir

conștient sau nu te vede străluminându-i ziua de mâine
în tine vede minunea ce-a dat peste el femeia
izvor de bucurie iubire plăcere viitorul prunc
prin el nemurirea...

alta e azi rezonanța planetei și tu ești nerăbdare
de-aceea nu te mai plictisesc și-ți spun doat atât
moartea nici nu există cât
dat ne e să fim pe pământ printre vii
viața e unică nemaipomenit de frumoasă cu toate-ale ei
și tu splendoare trăiește-o și cânt-o nemutitoareo
că asta și numai asta îți este menirea și-o știi...