Mirat, un cântec se-nfioară
în lacul pustiit eronat,
tremurând la vederea unui fir de păr.
Căldura îl împresoară, îl doboară,
pentru că e absorbit de cârlionți,
fermecat de atingeri subtile, de timiditate,
de aluzii primare, pe care nu le ghicea nicicând.

Uimit, un cântec de jale se naște
în pieptul unui om,
în sufletul unui domn,
în mintea unui adolescent rătăcit
pe marginea unui lac îmbogățit
cu pești nestemați, cu apă dulceagă,
cu iubiri relevante, cu pescari nemișcați.

Consternat, un cântec dispare,
printre tăceri de bronz,
prin căderi de argint,
printre descoperiri de aur masiv
în peștera lui Aladin, în damnarea unui sărut,
aflat înainte de plecare,
înainte de somnul delirant al iubirii de-nserare.

Năuc, un cântec risipește speranțe,
trimite scrisori de nu-mă-uita,
aprinde flăcări de aluminiu în nopți
cu regim vegan.
Un cântec trăiește prin șoapte,
prin spații, prin noapte,
dar nu recunoaște, în tristul sfârșit,
destinu-i din arte: el e părăsit.

Perplex, un cântec se-ngroapă în primejdia
unui dezastru; un cântec așteaptă
ca durerea să plece, subtilă morfină,
prin mesajul unui dor renăscut.
Un cântec moare, dar e fericit,
astăzi viața nu l-a mai mințit.