Rupând tăcerea nopții, se-aude cornul lunii,
Îmi mângâia auzul cu raza lui de gală,
Mi s-au trezit străbunii ca îngerii luminii
Și îmi citesc din carte, a mea agoniseală.

Vin stele curioase, cerându-și iertăciune
Și-ascultă nepoftite, poemele barbare,
Dorințele trezite din somnuri vechi, nebune,
În visul pătimirii, sunt lacrimi căzătoare.

Și-a furișat și vântul, pe vârfuri adierea,
Își ține tâmpla-n palmă, culoare de alint,
Când stelelor le vede, morocănos, durerea
Se-ntreabă ce-i iubirea în plânsu-i infinit?

Încet vin sub picioare, fără cuvinte, norii.
Nu se sfiesc să geamă, când pașii îi strivesc,
Înduioșați ascultă, se tem acum păstorii,
De ploaia ce va-ncepe cu bobul haiducesc.

În mantie, viu-verde, se așează-n colț de masă
O tânără prințesă, zâmbind, un "bun găsit,,
Și-ncepe să recite, poem cu vorbă-aleasă,
Așa-ncepu iubirea, în versul de iubit.