Prima dată au fost aripile, apoi îngerii.

Mă simt atât de uscat în acest deșert...
Că am crăpat într-un strănut al spiritului
Captiv
În Orașul Nopții,
Unde luminile sunt așteptate să se aprindă din moment în moment.
Și nu se aprind niciodată.
Iar oamenii tăgăduiesc existența semenilor
Pe care i-ar vrea, dar nu-i caută,
De frică să nu se spargă la contactul vizual.
Învăluit de panta rhei
Devin
Sărutul de adio.
Când lacrimile udă huma primăverii
Tu urci -
Pururea tânără -
În sălașul cu vise.
Să-ți găsești perechea.
Și noi, îngenunchiați, cu barbia în piept și brațele cuprinzând linia orizontului
Repetăm obsesiv aceeași întrebare însângerată:
Eli, Eli, lama sabachthani?