Nimic n-am lăsat pe dinafară
și pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru,
întreaga ființă s-a umplut de liniște.

Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare,
în fiecare primăvară dorința învierii-l cuprinde,
sângele purtător de viață se crede,
pleacă și vine în inima cosmosului viu
cu susur de izvor prin fântânile cărnii.
Sufletul meu cu respirație de ceas
își plimba limbile pe cadranul solar
până-n clipa supremă.

Cu răsuflarea tăiată
se opriște în pulberea visătoare a nopții
să se cunune cu o stea.