În anul al treizecilea și opt, în ziua a șaptea a lunii a cincea,
când lâncezeam încă în pat și priveam în tavan
mi s-au deschis aidoma ochii și urechile.
În acea zi, am fost chemat pe nume afară din mine.
M-am ridicat și m-am târât spre ieșire
așa cum poate s-a lăsat Lazăr târât din propriul mormânt,
fără a comenta sfântul miracol.

Și l-am văzut pe Solomon levitând
și când să-l ating să-mi iau cafeaua de pe chelia preaînțeleptului,
a răsărit Soarele.

Din lumină ai ieși tu, în vârful picioarelor,
pentru a-mi așeza, lângă ziarul de dimineață și bibliile mele,
coșul cu portocale. Și ți-ai făcut loc, zâmbind, între mine și rege.

Genunchiul tău s-a prelins întâi înăuntru, precum mierea și laptele
pe râul Iordan. Și lângă degetele mele de la picioare, ale tale, lăcuite,
în care se lumina, treptat, cerul, când le roteai, fără o cadență anume.
Pe cer, nimic, nicio mișcare serafică.

Eu, de fapt, nu am ales niciodată
și de aceea văd sfinți și femei, acolo unde nu sunt
decât o mulțime de lucruri.
Eu sunt, într-un fel, mama orbilor
și de aceea vorbesc cu lucrurile și le atârn aripi albe și argintii
(care au fost, cândva, ale tale)

Așa mi-am spus și n-am pregetat să adaug:
- Cherie, fii bună și amintește-mi spre seară să-l culc pe rege în apartamentul de sus.
Acolo vom putea lua ceaiul în tihnă și privi asfințitul cu monoclul adus recent din Elveția.