Noaptea își plânge toamna-n corzi
cu suspine ruginite într-o vioară,
sunete topite curg pe nervurile frunzelor
în pădurea ce se luptă cu vântul,
inima-i bate-n fiecare copac
și-i soarbe seva melancoliei.

Sunt drumețul care-și întinde aripile,
sufletul îl plimb pe dealurile vorbelor,
cuvintele au cerneală fluidă-n silabe
și miezul învins de culori.

Noaptea se sfârșește în ape de curcubeu
cu diminețile întoarse la răsărit
peste umerii încovoiați cu soarele
rupt de foame.

Toamna își lasă rodul și pleacă,
alte sărbători așteaptă la rând,
să vibreze-n lumină viața
în zile cu trupul de zăpadă.