păsările își strigă puii
plecarea este inerentă convoiului
de gesturi tomnatice ale vieții
frigul omului le-a pătruns
în oasele fragile
pleacă pleacă departe toate

între două guri de apă omul
privește cum piatra se rotunjește
visează visează cum și el
poate fi rotunjit
nu, nu scapă de cruce
mimează aruncarea
de la un mal la altul sau
dintr-un bombeu de pantof în altul
a viselor de a fi părinte
--------------
aud păsările cum își cheamă
puii năzdrăvani în stol
după ce cuibul s-a prăbușit
printre ramurile copacilor

eu iau o mână de iarbă tomnatecă
o privesc și îi strig
în vânt răsuflarea abur șoptește
și cum piatra în ape se rotunjește
locul gol îl voi umple cu sinele
răsucite palme răsucită inimă
tropotul lumii mă atinge mă varsă
în chiupul tăcerii
-------------------
încerc să-mi spun
să mă întorc din veșmântul tristeții
și uite cum umplu seara amfora
când ochii pleoapa și-o strâng
și irisul ustură lacrimi sărate
prea sărate pentru întoarceri
--------------------
când râd spuma laptelui matern
îmi umple gândul
cartea o închid o deschid
printre file mă privesc

furișarea e ca un șut alunecos
între coastele verbului a fi
și acum știu că viața e o formă
de furișare printre pietre
mai ales când încerci să păstrezi
strânsă-n pumn luna
cu toate pietrele ei sidefii

nu vrei să te pierzi de tine
vorbești cu palmele
fără mănuși fără acoperișuri inutile
în plin ger

tu cu tine și păsările acelea
deschise larg spre cer
într-o rugă numai a ta în care simți
că-ți trosnesc oasele de durere
când gândești fericirea
-------------------
păsările își cheamă puii în stol
să plece să plece

eu ce mai îndrept către mine acum?

stau cu brațele larg deschise
ard semințele gândului
visez cum frunza nu se teme când cade
și aștept

nu știu ce mai aștept

Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2016