Grăind cu umbra și cu frunza mea,
l-am auzit pe Petru:
''Eu m-am născut
în brațele mării și-ale morții.
Deopotrivă le cunosc
toate ascunzișurile casei lor
și mai ales cotlonul geloziei -
să fie doar al lor
afierosit, tot trupul tău.
 
Dar în noaptea-afundării,
cu aceeași chemare, demulta spre soare,
m-ai strigat deasupra tuturor
talazurilor,
numele meu prin  vâltori ridicându-l:
''Chefa, vino la Mine!'
 
Știam
că marea nu poate fi mai înaltă
decât dragostea mea,
iar morții-i cunoșteam
cârligu-ntors și mreaja.
Numai un val a fost,
ce Te-a răpit privirii,
doar pentru-o așchie de clipă,
dar mai prăpăstioasă
decât tremurătoarele râpi
ale fricii:
Dar dacă nu mă iubești
cu-aceleași flăcări cu care eu Te cânt?
Dar dacă moartea, dar dacă marea...?
 
Amândouă
se agățaseră de mine
și cum trăgeau să mă rupă-n bucăți!

Dar mâinile Tale  întinse-au rămas
spre-mbrățișare și dor,
deasupra morții,
deasupra mării,
deasupra de bezne strigai:
''Cheeeeeeeeeefa, vino la Mine!''
 
...și totuși, pe Drumul de Soare,
un singur val a fost de-ajuns, odată,
să-i dea inimii, ce-ai prins-o de mână,
gustul amar
din lacrima sărată.