curățenia duhului se acrise
prea mult năduf unduia pieptul
vorbea pe limba pietrelor
asezonată cu vreun mnezău
lepadat sub goana tălpilor spre pâine
era neagră și aceea, în trend
moda lui era mereu aceeași
cu fruntea încrețită arunca cuțite de cuvânt
să sfârtece inimile nevinovate
le punea în arșița grohotișurilor vieții
arzând suflete împruncite prin bunătate

omul acela
scria literatură de neiubit copacii
cu zborul lui lipit de tălpi
îndrăgostit de piedici spre a lupta
omule,
vine viața în care te vei face mic,
grandoarea ta nu va mai mări nimicnicia
și te-or lipi de-un fund de groapă