Nostalgia sufletului

răpus de aceeași nebunie de vânt,
sufletul nocturn, fără repaus,
caută în sine supremul legământ
să-l sfințească, să nu-l lase-n haos.

pe cărarea stâncilor distruse de vânt,
drumul pietros se îngustează treptat,
sufletul trece rapid, agitat,
salvat de puterea eternului cuvânt.

după munte, un ocean de apă-l așteaptă
el se aruncă-n abis, să țină apa pe umeri,
deschide din hăul de apă o treaptă,
chinuind genunea-n cumplite dureri.

din mare, glorios zboară-n ceruri
întruchipând în fața faimosului cer
un chip de înger frumos, efemer,
ce poartă cu el cuvinte-n caneluri.