E amețit iarăși pământul,
De mustul galben pârguit,
Cositul frunzei e sfârșitul
Visului său de-ndrăgostit.

Are ascuns un pic de vară,
Sub brazda versului arat,
Să-i cânte iarna la vioară
Tot ce-a iubit și-a îndurat.

Izvoare plâng în albii mute
Un rece cor de cerșetoare,
Mâinile-ntinse vor cuvinte
Să le ridice-n câmp altare.

Poate un răsărit de soare,
Va-nchide cercul iertător,
Pe-altarul umed de răbdare
Jerfind un înger sau un nor.

Când viața iar o să tresară
Sub pașii celor nou-născuți,
Se va aprinde-aceeași vară
Cu ochii-n lacrimi cunoscuți.