acoperiți-vă visele
cu un buton de argint
sau o pană de vulture din porțelan
să bem ceaiul de iarnă când primăvara
își uită fantoma în brațele cariatidelor
antichitățile prezentului surâd uitării
și totul curge în acea fantomă
pe care noi o numim de fapt speranță

ca o coloană de metafore
coboară timpul printre noi
ne încearcă poverile
îngreunează văile cu arcuri de poduri
iar noi uităm să rostim cuvintele

desenăm pe asfalt contururi ciudate
parcă zâmbim parcă sărutăm pietrele
și uneori rădăcinile își scot capetele afară
și ne întreabă ce mai facem cu pământul
cine mai suntem de fapt acum
oameni sau felii de pietre în care mișcarea
a învățat prea mult să doară

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2016