Iarna, pe vifor călare,
Cu răsuflete polare,
Plete lungi și răsfirate,
Și cu gheață apretate,

Se frământă prin răstoace,
În bocanci și în cojoace,
Apoi năvăli spre sate,
Șuierând cu fermitate.

Suflă, suflă înciudată,
De m-a înghețat în poartă,
Iar capacul la fântână,
Zău, mi s-a lipit de mână!

Ce ai iarnă, ce-i cu tine,
N-ai dormit ast-noapte bine?
Vezi că îmi trosnesc copacii,
Că le frig și lor, săracii!

De ce cu a ta suflare,
Mi-ai șters urma din cărare?
De ce ești așa de crudă,
Nu ai milă de-a mea trudă?

Abia am putut răzbate,
Prin troiene adunate,
Rupând pârtie prin vifor…
Du-te-n casa ta cu bifor!

Cu ochi reci ca de jivină,
Și fără să mă prevină,
Scurtă ziua ca zeița,
Și-i predă nopții cheița.

Ce mai zi! Cât o zecime!
Deșertând întunecime,
Am ajuns cu greu acasă,
Lângă soba călduroasă.

Râde iarna în fereastră,
Sihastră da și măiastră,
Că îmi croșetă pe geamuri,
Flori de gheață cu țarțamuri.

A plecat apoi călare,
Pe un ger Dantură-Tare,
Ce mușcă pietrele toate,
Iar în zori erau crăpate.