Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind
străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții.
Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde răurile se opresc.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină

iar eu
te visez cum uzi florile și zâmbești.
Nu spui nimic,
ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care
pălește-n gândul meu.