Aici nu sunt decât vârfurile acoperite de zăpezi; nu e viață;
Nimic nu mai vezi din ceea ce acolo jos, în văile înverzite, prisosește.
E doar o lumină uneori pală, alteori orbitoare,
și se vede un orizont de care nu ești sigur dacă e trist sau vesel.
E totul îndepărtat, ostil.
Ca și cum viața nu ar avea voie să vină până aici,
din tărâmurile ei de jos.
Ceva te gonește, te impinge înapoi acolo, unde sunt glasurile vesele,
și unde mâinile sunt grăbite să apuce minutele, și să se țină de ele.
Nu ai vrea să fii aici, și să privești ceea ce ei nu pot vedea;
Pustiul de dincolo de oazele acelea verzi.
Înțelegi că deși l-ai zărit,
adevărul acelui necunoscut ostil și aproape neînțeles
nu ți-a adus nicio bucurie.
Și ai prefera să fi rămas tot acolo, jos,
în văile înverzite și pline de glasuri zglobii și de mișcare.
Unde abundă mărunte și depline certitudini,
unde nu se abat deloc umbre nedorite și pline de întrebări.
Numai că niciodată nu te vei mai simți pe de-a-ntregul în largul tău acolo,
în marile minute,
Ci vei rămâne cu imaginea pustiului amețitor,
atât de larg și inaccesibil, de străin acelor văi.
Doar clipe fugare, când te vei bucura și vei râde, cu alții împreună,
Îți vor readuce liniștea,
Și atunci te vei uita la viața fericită și neștiutoare,
măruntă și perenă,
Cu nostalgia că nu faci cu adevărat parte din ea,
Că nu ai cu tine doar văile fermecătoare,
ci și pustiul sterp,
tristețea înțelegerii lui.