lăsați caii să vină la mine
nu plânge, doamna mea dulce, îți dau caii, nu plânge
parcă te visam lângă Tars cândva cum îți umpleai ulciorul cu margarete
și cerul părea foarte urât, ca o margaretă cu petalele rupte
până când l-ai atins tu

eu sunt o praștie albă de prins stele și fulgi
nu sunt deloc argintul tău
nici
furia ta nu sunt
așa că haide să lăsăm niște cuvinte într-o plasă plină cu pește
până când ne naștem, murind din nou, peste lume
icoana mea dulce din Tars, pumnul meu strâns, în care m-am strâns, de frică și frig

să mai rămânem o vreme aici... e noapte încă și frig
să-i păzim
și pe afară caii se luptă, înnebuniți, scrântiți ca o gleznă
cu mine, cu stelele.