Își căuta cu înfrigurare un nou amant,
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
Ea, femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și vlagă
Pe care amanții care vin și pleacă o ajută să respire.

Este o altă Ema Bovary, cautand mila și iubirea celor din jur,
Oferindu-se la nesfârșit drept ofrandă bărbaților ei fără chip.

Dar vai, trădarea, trădarea asta nemiloasă o strigă acum, O cheamă,
Iar ea nu mai are putere să se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic,
Nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil
Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta.

Deodată se face liniște
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire,
În rest e doar tăcere, o tăcere de gheață
Singura urmă de viață o mai arată
Numai ochii ei frumoși privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.

Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o-mpresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde, cu trupurile lor îngăduitoare de păsări care înțeleg.

Poate că mâine Dumnezeu o va trezi pe noua Emă din somnul lung și trist - își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută din al nostru crâng...