mă veți certa curând în piatra fără nume
că nu am vrut să cânt ce toată lumea cântă
dar poezia nu e nici naștere nici nuntă
la care să răsune lăutele la fel

sunt un copac obscur din pajiștea pustie
ce nu vrăjește păsări de curte sau știute
în fiecare toamnă am cuiburi ne-ncepute
căci orele de vară mi-au adormit în brațe

și numai trecătorii spre depărtate zări
mi-au perceput o clipă durerea netăcută
au ascultat cum ploaia îmi toarnă-n glas cucută
s-aline o iubire ce n-a mai fost să fie

îmi vor cădea cu toate și frunzele și ochii
scheletul va rânji în viforul de gheață
cu flori de întuneric voi scrie-o dimineață
precum un spânzurat de craca unui nor

nu mă purtați pe umăr nu tăiați funia
să putrezesc legat de pântecul de mamă
și numai dintre voi acela mai de seamă
să-mi cânte ceva rar la ceas de trecere