Cândva mutam în parc nebunii
Frunzele păreau să înțeleagă jocul meu,
Pomii râdeau fără să-mi spună
Iar câinii vagabonzi credeau în Dumnezeu.
Speranța mea era regina cea neagră
Căci nu era chip să o poți prinde.
Era apărată de o armată întreagă
Pe bancă, aștepta o foaie albă....
Și am mutat-o în terenul alb plin de ispite
A vrut să fie și regina lor
Dar caii albi zburau pe nesimțite
Motanul gri era un mare regizor.
Regele negru respira cu gândul la regina preaiubită
Pionii lui îl protejau, vorbind de săbii
Săgeți și o moarte nedorită.
Foile au destinul lor.
Lupta a-nceput în parcul cel pustiu
Cel plin de frunze și urme de ciori,
Nebuni se duelau sub cerul auriu.
Uneori nu-ți poți uita visele.
Lupta era plină de sânge negru, albastru
Și apoi tot mai gri.
Cine pierde, cine va învinge?
Voi cere o floare în drumul spre rai...
Reginele goale se luptă sălbatic
Își rup coroanele și-apoi se jignesc
Regele alb devine lunatic
De ce nu știu să te adorm?
Când sângele s-a oprit din drumul său
Săbiile au încăput în aceeași teacă
Nimic nu mai era bine sau rău,
Cândva te-ai pierdut, dar hai, mai încearcă!
Luminile apuse se pierd între ierburi uscate
Reginele ies din joc și oftează
Iar regii își dau părul pe spate.
Azi a fost miercuri, vrei să vii?
Și toate sunt simple, ca un banal joc
Cu reguli absurde, lipsite de suflet.
Reginele pierd, regii au noroc,
Pe prima bancă zace visul meu așternut
Pe o foaie ce nu dorește să dispară!