Când gândurile defrișează obscuritatea din noi
lăsăm visul să treacă în lumina cea rece
ca o ploaie peste cuvinte
adormind într-o limbă nouă.
Doar brațul tău mă clatină,
o ascunzătoare de temeri.
Nu am călăuză, nici semne pe care să le cred
când mă trezesc dimineața.
De altminteri, întreaga candoare a
glasului tău în care mă pierd încet, de pe-o zi pe alta
se aseamănă cu un loc întins, ca o casă
fără ziduri, fără de liniște. Cât timp te privesc
sunt femeia care pășește pentru ultima oară
în întuneric
ca în grădina ei, un loc preferat
pentru uitare
cu ceruri imense revocând miezul dinlăuntrul confuziei
ca un sigiliu închis.