I

potecile de gânduri
și-au frăgezit asprimea
când peste toate umblă
o umbră de nădejde

prin mine cine oare
își schimbă legea blândă
în gheața de pe creste
de munți cu verbe-n brazii
prin care-n cuiburi strâmbe
păsări trăiesc prin cântec

potecile-n cuvinte
îmbracă tălpi de iarbă
și pajiști vechi se-ntâmplă
să înflorească iar

II

stau într-un punct al vieții
privesc cum mirul verii
acoperă cu soare
arde în trup de gânduri
toate acele vise
pe care nu mai pot
să le dezvolt în mine

III

un nod în gât se pune
privind spre brațe goale
și pieptul îmi tresaltă
spre a porni departe

un ciot de verbe însă
în talpă intră
poate
doresc să îmi cuprindă
mișcarea-n prag de timp

IV

prezentul desfășoară
o stare-n care firea
cu greu se regăsește

și-atunci

adorm prea trează
pentru a mai visa

V

când cerul înconjoară
mintea cu sfială
inima răspunde
cu o bătaie scurtă

apoi

întinde brațul
gol
golit de iarbă

VI

la trap murgul schimbării
mă plimbă prin rostiri
să scriu să scriu și iarăși

prin verbe să-mi prind ochiul
și inima pustie

calc o potecă largă
prin versul meu nătâng

apoi

las totul umbrei
să-mi reasculte glasul
s-aștepte răsăritul
cuminte sfânt și tandru
și-amurgul
pe o piatră de lună
cum rostește

de ce în răzvrătire
spre noapte el cuprinde
pasul tăcut al minții
în somn de răzvrătit

VII

potecile de gânduri
și-au frăgezit asprimea

în suflet e tăcere
și-un cântec mai aparte
din cer născut din ape
și din fântâni de piatră

din lemn ascult cum sare
o așchie nebună
din ea probabil crucea
va naște rugi aprinse

îmbobocesc iar crinii
Măicuței Sfinte pasul
pe lângă ei esențe
de liniște absoarbe

------------
potecile de gânduri
mi-ascultă în tăcere
inima cum cere
o palmă de cuvânt

și-un loc pe piatra lunii
când din rotund spre cornul
luminii albe stinse
se rătăcește-n grabă
...

tăcerea e tăcere
și-n steaua ce răsare
la răsărit de umbre
nimic ascult și cresc

Anne Marie Bejliu, 3 august 2017