De-atâta naufragiu, prostit de-atâta silă
Sătul de sarea-n ape și lipsa de bucate
Și de singurătatea prea multă prea fosilă
El, Dumnezeul-Său, s-a-ntins încet pe spate.
Privind prin beznă critic, cu ochiul ăl mai blând
La picături de timp cum gata stau să rouă
Aude stele negre, șoptind și întrebând
Cam cât decor lipsește să-nceapă iar să ouă
Privind prin întuneric cu ochiul său mai rece
Prin văl cu gust firav de palid început
Visează prunci smeriți numărători de zece
Și oale cu smântâni și cu ardei umplut
Ucis de plictiseală întinde-absent o mână
Și pipăie-n sertar cutia cu chibrituri
Ia bățul cu pucioasă, îl scapără de Lună
Și-nchide ochii strâns, orbit de-atâția fluturi.