S-a-ntunecat, o clipă doar, era
o musculiță-n ochi de cer și m-am pierdut
eu care nu m-am mai pierdut de mult și prea era
galbenă luna, ca o căpiță în flăcări râzând
prea îmi erau
ude și fruntea și tâmplele și palmele sufletului pe când
copite de gânduri prea vitejește își croiau
drumul spre miazăzi în miez de noapte, să tot fi fost
o stea căzătoare ce făcuse acest șuier de săgeată care-ți nimerește
toți zmeii din adâncuri... Nu. Era un măr căzut în iarbă. Strălucea.
Și îl ridic, dar, măi să fie: un măr de aur! Mai să îl scap
din mână de mirare. Îl țin în palmă, îl privesc și-apoi
încet îl apropii de urechea dreaptă, poate-poate, va șuiera din nou
dar ce aud? -Sunt Măr-Împărat, iar tu ai ajuns pe tărâmul luminii
și parcă se crăpă de ziuă pentru prima dată, cum doar
un pui ce tocmai și-a crăpat coaja de ou ar putea ști
și o livadă cu mere de aur mi se dezvălui privirii
atâția pomi foșnind a inimă de mamă sau de tată sau de frate
plângând cu frunze aurite sau râzând cu mere pârguite, poate
de asta plesneau în voci de soare care mai de care.
-Alege unul, spuse mărul din palma mea. Doar unul. Fiecare
are învățătura lui de aur să ți-o spună.
Pe care oare? m-am întrebat în sinea mea și-atunci
dintr-un pom-mamă se-auzi un măr, șoptind spre al ei pui:
-Puiul meu scump, am să îți cânt duios cu voci de aur
până când toate păsările-or înceta a-mi ciripi.
Și-apoi un măr din pomul-tată spuse: -Fiul meu drag,
am să te-nvăț să-ți înalți crengile spre zări de aur
până când toate frunzele mi se vor veșteji.
Un măr mai iubăreț îmi sărută lobul urechii și zise-ncet:
-Iubitul meu, am să te-mbăt cu-al meu parfum de aur
până când toate florile mi se vor ofili.
Un măr-bunic, un măr-mătușă, un măr-frate
un măr-prieten sau un pui de măr
cu toții se-ntreceau în a grăi cuvintele de aur, însă
Măr-Împărat visarea mi-o înțepeni: -E timpul de-a alege.
-Dar nu pot. Toate îmi plac la fel de mult și toate...
-Alege numai unul. -N-aș putea, îmi plac prea mult și nu știu cum
s-o spun, însă în piept ceva mă strânge așa tare
la gândul c-aș putea desprinde pe oricare din copac
căci simt iubirea dintre ei până-n miez de semințe
și în timpane mi s-ar sparge buzdugane dac-o fac.
-Și totuși, o alegere se cade, a zis bătrânul măr și-am întrebat:
-Dar dacă te-aș alege chiar pe tine? -Păi nu pricepi că am căzut deja?
-Ei bine, dacă totuși te-aș alege, tu ce învățături de aur ai avea?
Zise zâmbind: -Eu nu pot să te mai învăț decât
cum să trăiești astfel încât atunci când și tu vei cădea
să-ți fie căderea de aur. Eu am stat
pe gânduri. A căzut. Încă vorbea.
-Atunci am să aleg... dar n-am putut continua
căci puiul-măr m-a apucat cu ale lui crenguțe
și prinse a mă scutura așa voinicește, că am strigat:
-Cine ești tu?!
-Sunt Prâslea, tati... uite, merele de aur
și îmi întinse tava cu merele de plastic


mi-am scuturat plasa de gând
și l-am privit uimit, avea
o musculiță-n ochiul ce îi strălucea
ca o căpiță în flăcări râzând