orașul se adună în cuburi
își strânge ultima rămășiță
înțelegi asta după vuietul prelung
ecoul tuturor celor care de astăzi
cuminți vor intra în materia trecutului
se face puțină curățenie de primăvară
atâta geometrie
„ajunge cu smiorcăielile!”
martie vine cu bonusuri din polistiren
cu buzunare înfipte în noile inimi
perfecte cutii de rezonanță pentru plastifianți
rupem asigurările pe viață
toate clarurile de lună toate rendez-vous-urile
ne ocupăm locul în vidul vitrinelor spațiale
cu un gram de plastilină și mult sânge rece
1 retuș...2... 3...
schița numărul...
creștem departe de noi
în cloroformul laboratoarelor genetice


cât poate să doară o tristețe căzută în gol?!


totuși
cândva
atât de mult îți plăcea poezia orașului...
dealurile verzi ieșind prin asfalt și vocile
vocile înserării în șinele vii ale tramvaiului
locul acela unde se întâlneau 2 palme 2 respirații
azi simți valul prin
obiectivul de sticlă al altcuiva
te pipăi: habar nu ai dacă
ești
tu