Se întrebase uneori de ce e el el și nu altul...
Poate că altul ar fi făcut treburile mai bine,
să-i stea pălăria mai pe-o ureche,
să vâneze căprioare mai femele în incinta codrului de urbe
și acolo chiar să fi fost mai poet
ce mare chestie să compari un oraș cu un codru
l-ar fi putut asemăna... nu știu, nu știu... cu altceva;
se întreba uneori...
dar întrebările lui erau niște chestii care zburau
nu se întreba niciuna de ce așa și nu invers...
Uneori el era el și se plăcea
- sunt eu, lume lume, nu altul -
prin tălpi îl săruta asfaltul
atunci...
Rănile vorbirii lui erau prelungi, pe spinare,
ca niște alte coloane vertebrale,
acelea ce țin cuvintele să nu-i scape
în preludiul de ape... că după aceea
vine adâncul și-i stinge ideea, din duhul lui țâncul...
Rugăciunea lui era despre altul...
Acela ce nu exista în părăsirea de el...