sunt departe
de clipa aceasta în conglomeratul
de stări asmuțindu-se reciproc
acum ai putea să-ți revendici partea ce ți se cuvine
din mine să ți-o iei fără să mă întrebi fără să-ți pese
că voi merge amnezică pe străzile altcuiva sărbătorindu-mă
de ziua necunoscutului ce niciodată nu se va întoarce acasă
va testa toate porțile toate parolele într-un sfârșit inconștient
atât de obosit se va așeza pe o margine se va face tablou sculptura
pe care adesea a ratat-o din spaimă din nepricepere din lipsă de timp
se va complace în noua definiție va primi critici de artă doar de duzină
mulți epigoni... va aștepta grandioasa reîntoarcere
sunt departe
taie cu privirea câteva degete
din mâna asta expresivă încă acum când
nimic nu este prea grav nimic prea frumos
arogă-ți lumina din iriși
din sensurile autarhic de mine apropriate
când alții orbecăiau în bezna neînțelegerii
poți să iei – ia!
acum când nimic nu este pentru totdeauna
și barbar travaliul îmi amestecă sentimentele...
tot ceea ce-mi pot oferi este negativul unui film
în care cândva eram protagonista..... nu știu...
poate îmi doresc un stop-cadru să rescriu
o plecare estetică plauzibilă care nu doare
nu știu să încep cu începutul
pune șalul portocaliu să acopere vidul
scuza perfect verosimilă a novicelui
care pentru prima dată modelează din aerul palmelor
o casă un lemn sentimentul nou-născutului...
greșește locul și caută
pune porțiunea de suflet de la tine desfăcută...
sunt zilele acestea în care fericirea înseamnă
să scormonești să găsești cuvintele convenabile
oamenii se năpustesc acolo unde scrie:
tristețe și solitudine... despărțire... nicio întoarcere
suprema provocare pentru geneze
îți vorbesc și începi să mă crezi
ești aproape convins:
eu am răscolit tăcerea dintre lucruri
boala asta ancestrală a literelor
ecoul copacului împrumutându-și bucuria
golului inimilor
desculț te așezi
în toamna din preajma mea
lângă copac
ignori că este arbore care nu dă roade...
nu dă roade
doar pasăre
de dincolo ne-am putea privi împreună
pământul