În comunism, Eugenia era peste tot,
În mâinile și gurile tuturor...
Ce ne mai plăceau eugeniile!

Nu știam noi ce-i aia un biscuite adevărat,
Unul care să aibă gust,
Unul cu “cremă de cremă”.

Era gustul sterp și fără substanță
A ceea ce credeam noi că e un desert.
Ce să mai spun și despre faptul
Că era tare și te zgâria pe gât
Când încercai să îți golești gura de el, înghițindu-l...

Au trecut ani și încă nu pot înghiți
Biscuiți de tipul eugeniilor!
Mai erau tot felul de produse
Pe rafturile de pe care ni se vindeau
Și alte feluri expirate,
Rezultat al economiei comuniste.

Culmea este că Eugenia
A dăinuit în timp și încă se mai vinde.
I-au schimbat ei ambalajul,
Chiar i-au dat și alt nume de familie,
Acum făcând parte dintr-o altă clasă de biscuiți.

Tot comunistă Eugenia asta!
Mă duce cu gândul la cenzură,
La zilele când ți se închidea gura
Daca nu înghițeai plămădeala întărită
De atâția ani în care a stat pe rafturi
Fără să o mai cumpere nimeni.

Eugenia mi-a marcat copilaria,
Cred că a marcat-o chiar și pe a ei
Întrucât nici în lapte cald
Nu se mai înmoaie!

Biscuiții din clasa eugeniilor ăstora
Cred că ne mai pot păcăli să le “halim”
Doar pentru ca se află în poziția din care
Se pot vinde singure.

Acum ne luptăm cu ultimii biscuiți
De tipul eugeniei și încă unora gustul ei
Le trezește nostalgii...
Câți ani să aibă Eugenia asta?