acolo, departe, era un timp al privirii

lovituri de ramuri în pământul arid
lăsau apa să îndoaie speranțele
iar visele - murgi ai cerului -
se ciondăneau cu împlinirile

era o luptă pe viață și pe moarte

cineva dizolva sarea pământului
în rodul cuvântului
iar tu, bătrâne mag,
stăteai cu bucuria în pumnii obosiți
pentru încă o descoperire care
să potolească setea umanului de niciunde
și de peste tot

nu știu cum te numeai ca pământean
știu doar că ramura din mâna ta
părea a fi poezia căutărilor

se îndoia arareori când treceai
printre stropii de apă care horeau
în pântecele pământului pentru viitor

lăsai deoparte păsările gândului
să ciugulească iarba amară a neîmplinirilor
localnicilor sătui de banal apoi
le povesteai cum fântânile poartă în fiecare inel
dorul românului de pace
de libertatea de a deveni el însuși acel dor

împleteai tulpini de flori albastre
cu uimirea unui copil
apoi îi lăsai să-și umple amforele
cu mirare minune
și mirul gesturilor simple

acolo, departe, era un timp al privirii
lovituri de ramuri deveneau cântec
iar orbii îndreptau pașii mai siguri
spre izvoarele viselor împlinite

acolo, departe, era lumea orbilor fericiți

printre ramuri îndoite pășesc
întru adormirea patimilor
aprind candela de iarnă a așteptărilor
îndelung povestite de magul inimilor curate

știu că odată
voi ajunge în punctul călător al bucuriei de a fi
știu

Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2017