se frânge aerul la tine-n odaie
flori de lacăt și de zăvor se deschid
cu rădăcini în Stihia lui Euclid
când sâmburi puberi plesnesc în păstaie

dorm raze de lună pe cruci împunse
de suliți cu ascuțiș plin de sânge
vârtejul silabisește iar rune
de mir ce așterne harul pe frunte

pe istmul odăii tale culcată
chemi mările să te-mbrace în alge
și valuri înalte până-n catarge
să-nece iubirile de paradă

în peștera ta tandră de început
cuvintele Genezei încă se-aud