Un strop din etern subtil s-a prelins
din lumea ascunsă-ntr-un văl de mister,
purtând într-o inimă țărână și cer...
domol se coboară, pământu-a atins.
O nouă istorie se scrie decis
pe filele clipelor ce trec neîncetat;
din viața ce crește nimic nu-i uitat,
căci totul în sine rămâne înscris.
În drumul ce vrea perfecțiunea s-atingă,
ființa își poartă pașii în timp
și chiar dacă-i aspru al sorții sale câmp,
terenul arid n-o oprește s-ajungă
l-al său ideal sublim, dar real,
trecând consecvent prin atâtea-ncercări,
iar probele dure îi dau noi puteri
și-o-nvață că-n toate nimic nu-i banal.
Se naște constant în dureri și suspine,
condusă de-o forță pătrunsă în fire
spre șansa hrănită din devenire
să-și poată obține Ideea de sine.
Speranța șoptește-n continuă așteptare
imaginea lină schițată în gând,
dar cântecul său răsună mai blând
când e dirijat suav în răbdare.
Rigid e trecutul, nimic nu-l mai schimbă,
iar tot ce va fi acum nu există...
oprește-te, deci... prezentul insistă
să-l guști, să-l trăiești chiar de clipa se plimbă
curgând consumată-n a sa transformare
ca raza timidă pierdută în nori,
dar viața, chiar dacă mai naște fiori,
cât timp e în timp va cere răbdare.