ar trebui
să dobor muntele acesta în care zac ascunse
convingerile cele mai presus de fire
comorile ce-ți fac rană / te răstignesc
în numele Codului Păsării Aceleia pe care
nimeni nu o vede
este
zbatarea aceasta invizibilă de inimi când
Cerul renunță la depărtare... încet... te apropii

să mă fac a nu ști că se moare ar trebui
să joc în pumni clipa de față s-o scuip în multe filosofiile sale
și de cuvintele ei să râd – combustibil ridicol al rugurilor necesare...
să mă fac a nu ști că mâine aș putea fi o necunoscută
străina cu ochi măriți și voal albastru
scăldându-și neliniștile tălpilor într-un pământ
iarba crescută incomod peste privirile tale
când tu îți ocupaseși cu brio spațiile

și la o parte s-ar cuveni să mă dau
din calea mării acesteia sau de ea să mă las înghițită
de toate spasmele
– sublimele tale cochetării cu trecutul
și să uit că te-am ucis cu sânge rece ar trebui
că m-ai nimicit când mai vie eram
că am trăit eternități
unul mai mort decât altul
carbonizând copacii / amânând soarele / destituindu-L pe Dumnezeu
... și că mai rău decât moartea este sentimentul urâtului
greața de a suporta viața toate cutumele sale
ca pe o culoare insistentă ce prea mult ți-a agresat văzul



și aș doborî muntele acela
și m-aș face prea multe a nu pricepe
aș juca / aș râde / aș scuipa
la o adică m-aș lăsa înghițită
ca un om ce sunt
ca o femeie
aș uita
moartea ar fi unicul obstacol...

aș pronunța pe jumătate
să nu mă ghicească ursitoarele
m-aș ascunde în absențele mele
locul acela să rămână călătorului
înverșunat în zale fără de clipă
nemilos menit capriciilor vremii


și

tu... tu...

ce ai face ?!




suntem atât de departe

în timp

aici în capătul meu
rămâne un ecou


al întâmplării
tale.