Din pielea ei se scoteau
bani fertili,
înrudiți cu nămolul
care se trimite singur la
plimbare în acord de
muzică plagiată,
semănând cu lupii
care-și pun
năravurile la
frigider.

Totul mergea bine un
timp, audiența transpira
la vedere și veselă,
regizorii își amenajau
conturile în pășunea de
la marginea colibei
bunicilor, pe care,
totuși,
divele nu trebuiau să o vadă
niciodată.

Istoria se repeta,
frunza se clătina,
poporul cerea fuste noi,
frumusețea exista și-n
noroi.

În cele din urmă, frunza cădea
și se mărita cu prima băltoacă
pe care i-o aruncaseră sfinții în
ochi, evitând
revistele în care aceiași regizori
aduceau poate un cartof
pentru a-l da la lăcrimat
mulțimii furioase.

Nu înainte de a-l obliga să-și
facă ad-litteram testamentul...