Vino-n mahalaua veche, unde îngerii de stradă,
protestând că nu-i zăpadă, s-au făcut de antracit,
să mă vezi cum dau în streche și-ntr-o formă de-agregare,
pentru-a fi un oarecare ce nu s-a mai întâlnit.

Cum cobor fără măsură în urcușul de spirale,
cu toți tâmpii în egale prelungiri de gând hai-hui,
călărind pe sfânta ură și urlând în porta-voce
despre căi biunivoce de a fi al nimănui,

de stăpâni, de sclavi, cătușe, lanț la gâturi grosiere,
despre prostul care cere orișice nimic concret,
trist în roluri jucăușe, navigând prin apa plată,
căpitanul de Odată al corăbiei din pet,

naș al celor ce cuvântă fără teamă și prihană,
cu priceperea bălană și-amintiri de parameci,
or un ins luat la trântă și-n gunoi băgat de silă,
cu femur și cu axilă în același loc de beci.

Or behăhăind sinistru cu toți mieii pe o plută,
de o elocvență mută, care n-a mai fost pe glob,
de la Tisa la ministru stătător în chicinetă
or poziție secretă într-un cor de rob cu rob...

Vino-n mahala, iubire, că m-acoperă zăpada,
m-am amestecat cu strada și-n asfalt o să rămân,
o să tac de fericire, o să plâng sculat din moarte,
cât ai fi de prea departe, eu te-aștept, tu vino în...