de-o veșnicie parcă-i semaforul pe roșu
din căldura din șale provocată
de contracțiile aiurite ale mușchilor
în evitarea căderii simte doi muguri
de durere ce cresc șiroind prin
balamale de șolduri în jos biciuind
cu crampe și vine de foc tricepși suralii
făcându-și loc prin călcâie
să umple bocancii
se sprijină cu mâna de frasinul desfrunzit
și privește în jos
îmi cresc rădăcini?
bocancii sunt rezistenți
își zice zâmbind chinuit
poate sub înfățișare de copaci
se-ascund oameni desculți ai durerii
trece-o mașină de mare tonaj
și frasinul îi răspunde c-un tremur

doi adolescenți lângă el se sărută
își fac transfer de bacterii bucale
îi zice un gând dar iute-l aruncă
"copii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni"
așa nu cu râcă
privește-i cu ochi de poet

imaginar își vede ochii cum cad
spânzurați doar în nervul optic
dezimvolt îi ia și-i zvârle pe după gât
ei se învârt și poposesc fiecare
pe câte-un umăr
unu privește în spate-n trecut
celălalt spre viitor înainte
îndreaptă orbitele goale spre cer
după perdeaua de întuneric
dumnezeu doarme și doarme zâmbind
ca un prunc pe pat de lumină

cu fiecare poezie poetul se naște
poezia e una cu el
în rest e un om oarecare...

la știrile de ultimă oră în ziarul local:
poetul s-a născut mort prin ștrangulare ombiculară
la locul faptei s-au găsit doar aceste
resturi din placenta mâncată
de câinii vagabonzi ai trăirilor oarbe...