uneori în mine
crește o ghilotină de iarbă

și atunci

capul fuge spre cer
mâinile împing pământul
pe un câmp de valori necunoscute

trupul cade obosit pe tâmpla oarbei
care mă adună neîncetat
în inima ei de piatră

securea cade și cade infinit cade
și din tot ceea ce poate agăța
de vârf
mă alege și mă ia cu ea
aproape toată
ca pe un acoperiș
rostogolit printre orbii care
năuci de întâmplare
aleg să alerge printre trăiri
odată cu capul tăiat
de securile prezentului
într-un unghi al imposibilului
neasumat

Anne Marie Bejliu, 15 februarie 2018