Ruptă din coastele fragile
o recunosc mai subțire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,

ea își pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,

privirea-i se înalță
cu tandrețe subtilă.

Se furișează în lucruri,
vorbește cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.

Tot ce pot să mai zic, nu zic.

Surâsul ei luminos
și aura-i celestă
mă cuprind.