Mă îngândurează calea ce-o cobor și-o urc de ani,
Parcă-s tren de marfă, gol, din gara bătută-n minte,
S-o ajung prea lungă-i teama că-i păzită de romani
Și de lupi necunoscuți ce-mi ies noaptea înainte.

Rup pădurile și-mi fac un baston cu aripi multe,
Vreau să urc pe unde-a fost fericirea mea odată,
Tare sus, unde sunt înger ce îi place să te-asculte,
Scrisă-n versurile mele cu cerneală-nmiresmată.

Tocesc munți întregi de aripi pentru fiecare ceas,
Ce îl urc din ce-a rămas până-n dreptul gurii tale,
Dulcele purtat pe buze să mi-l sorbi cu tot cu glas,
Cald e ca tăcerea noastră peste două trupuri goale.

Să rămânem nedesprinși adormiți în orice noapte,
De visezi pe pieptul meu, inima-mi opresc să bată,
Că n-aș vrea să iți trezesc visul din cana de lapte,
Pe care mi-l dai să-l sorb sus pe cerul de-altadată.