Peste sute de mii de ani,
eu voi fi petrolul pentru care
se bat mușuroaiele, iar
tu vei fi cărbune găsit din plictiseală
prin văgăuni rămase poate șomere.

Și ne vor incinera în aceiași
termocentrală, uniți de niște
mâini obosite într-un fum ce
va arăta precum o stafie care
nu cere răzbunare ca în Hamlet,
dorind mai mult ca sigur să fim
considerați măcar un nor ce
îi obligă pe copii
să deseneze.

Iar oamenii vor trăi în același
confort, dorind să-și arate
corpul întregii veșnicii, în timp
ce-și vor arde strămoșii pentru
a se uita în voie la televizor și se
vor minți singuri că țițeiul a
fost mereu țiței și cărbunele
a coborât dintr-o stea neagră.

În cele din urmă, pământenii de
bună credință au să alunge spășiți
fumul termocentralelor și nu-l vor
lăsa nici în munți să doarmă,
neștiind că alungă un om care atinge
mirat un pom,
neauzindu-și inimile ce bat în petrolul
ce stă între puștile lor.