Îmi pun o noapte pe umeri și-mi petrec singura viață,
Sorbind laptele cu gheață dintr-o ceașcă fără stele,
Dăruită-n gând de ele când eram ce nu mai sunt,
Pe-un nemuritor mormânt, Crucea gândurilor mele.

Ares mă numea Apollo sus pe-un cer de gelozie,
Pe-undeva prin poezie mă striga "Soarele meu",
Afrodita-n versul său, ce-a rămas închisă-n cartea
Unde stă și teme moartea fiului lui Dumnezeu.

Mă trezea gustul de sânge fără ierni și fără veri,
Morți sleite de puteri strânse-n gânduri neucise
Și când ceru-mi adormise, eu și câinele și-o carte,
Ne-am lăsat, Ares, departe fără viață, fără vise.

Și-am găsit un munte trist bântuind ca Necuratu'
Când își mai certa săracu' șatra lui de lupi cârpiți,
Dar cu aripi printre dinți și o Lupă-n loc de zână,
Ce în cort doarme pe-o mană, de dorește s-o alinți.

Fac ceaune ca țiganii când de morți mă-ndepărtez,
Doar din-alea de botez, căci e Lupa-n visul meu,
Lumânări de nuntă-s eu, până o s-ajung cioban,
Să îmi nască-o dată-n an câte-un fiu de Dumnezeu.

Și să ne-mpărțim un munte, mai înalt de dimineață
Sorbind laptele cu gheață în ceaune de hârtie,
Nemurirea-i erezie, vreau să mor dacă-o să-mi vină,
Să mă duc singur de mână într-o altă poezie.