toată copilăria mea școlărească a fost marcată
de tabloul tovarășului
ce ne veghea viața inocentă abia înmugurită
ca un tată protector
puteai să strici clanța, să spargi un geam, să dărâmi florile
pedeapsa era să le repari și să cumperi o cutie de cretă poate și bureți
dar dacă loveai cumva tabloul sau îl mișcai cumva
doamne ferește să cadă și să-l spargi
era o calamitate, un dezastru, o nenorocire universală
pentru că universul nostru atunci era clasa și colegii
lucrurile deveneau serioase, fețele se lungeau și se încruntau
să vină părinții la școală
apărea un nene îmbrăcat frumos, tuns, ras, frezat
se făceau comisii, comitete, se convocau ședințe
nota la purtare era scăzută fără discuție, problema era
dacă ajungi la școala de corecție să te înveți minte
auzeai vorbe în șoaptă, alteori izbucniri de mânie proletară
o treaba nouă pentru tine, mânia proletară
înseamnă că e contra, e reacționar, dacă sunt mai mulți
ce semnifică gestul lui, e o problema cu el
și părinții, ce păzesc, cum l-au educat ?
dura asta vreo câteva zile apoi erai scos în fața clasei
un exemplu negativ pentru colectivul nostru minunat
un element reprobabil, recalcitrant, indisciplinat
nu înțelegeai ce înseamnă toate vorbele astea și mai ales
cum puteai să fi certat din cauza tovarășului care te iubește
apoi acasă îți luai porția de educație
o bătaie bună să n-o uiți toată viața
de-aia zic, m-a ferit cel de sus să ating în școală
tabloul tovarășului