Am rămas într-o lacrimă verde
pe când eram cu Dumnezeu
în brațe.

Ea mă lăsase demult
la marginea unei livezi
fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari
și se prefăceau în curcubeu
până unde ne vedeau ochii
și ne treceau crestele

ca dinții fierăstrăului Timp
ori ca și cum nici n-am fi fost decât
într-o lume a noastră fără de sine
mare cât Soarele și Luna și tot ce-ar fi putut să existe
de la Facere și care acum
se strângea încet într-un punct
cât o lacrimă verde,
cât Pământul cel mic,

Iartă-mă, Doamne!