agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 397 .



Ovidiu în exil
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ozimand ]

2019-03-10  |     | 



În exil îl trimisese nemilosul împărat,
Dar mai crunt a fost Ovidiu de-a sa muză exilat,
Care numai ce-l prinsese sub dezmierdul altei muze
Că și începu, geloasa, inspirarea să-i refuze
Și-l goni de pe tărâmul voluptuoaselor visări
Chiar în gheara realității și a sumbrei disperări,
Din care-n zadar poetul cearcă-a se-nălța din nou,
Nicio magică idee nu trecea prin capul său,
Mugurii metamorfozei cu zeiescul lor miraj
Se pierduseră ca fumul sub tiranicul blocaj
Ce-i lăsa foile goale, sufletul de jale plin;
Un pribeag fără de nume se simțea în Euxin,
Condamnat nicicând să fie creatorul care-a fost,
Doar vestitele poeme să-și învețe pe de rost.

Și de-a lungul Mării Negre se plimba tăcut pe maluri,
Cercetând triste meduze cum se-nalță trist din valuri,
Scot spinările sticloase printre alge ca smaraldul.
Peste ele, cu blândețe picura un soare caldul
Răsărit, cioplind în ape un nou soare, dar pereche,
Dinspre sud niște bacante, ce soseau din Vama Veche,
Bete de amor și goale, cu ghirlande de aloe,
Se împleticeau pe plajă și strigau nebun Evoe.

„Vino, vino!” spus-au ele și-l trăgeau de mâini, de coate,
Ca să-l ducă-n codrul negru de la poale de cetate,
Unde nimfele, satirii viețuiesc în bună pace
Și se caută prin beznă cu pipăituri dibace.

Într-o clipă fu Ovidiu în capiștea lui Zalmoxe,
Laolaltă cu șamanii, lângă foc mocnind de noxe,
Dibuiau cu ochii minții sub umbroasele arcade
Prețiosul axis mundi, cum scrie și-n Eliade.
Ah! Și-un fum ca o fantasmă peste dânșii plăsmui
Vis al preamăritei Dacii, ce-l vom desluși aci...

***

Zice-se despre Zalmoxe că-nvățase meserie
De profet, savant și mistic, când a stat în cârdășie
Cu Pitagora, maestrul, ce ca dânsul nu găsești,
C-a făcut și teoreme, s-a-ngrijit și de cerești
Supoziții despre suflet, transmigrări, reîncarnare,
Pentru toate avea grecul o isteață dezlegare;
Iar Zalmoxe-n a lui preajmă fu discipol preaiubit,
Cărui soarta într-o seară din triunghi i-a deslușit
Și i-a spus: „Ia seama bine la cele ce-ți voi rosti,
Tânăr dac, fiindcă-n triunghiu-mi viitorul pot citi!
Pe catetele-i lungite una-n timp și alta-n spațiu
Văd pieziș ipotenuza cum se-ntinde ca și lațul,
Pe-amândouă le retează, ca și cum li s-ar opune,
Este semnul nemuririi care spațiu-timp răpune
Și răzbește-n veșnicie în pofida tuturor,
Tot așa precum tu însuți vei trăi nepieritor,
Biruind ca pe o hidră moartea din sufletul tău.
Da, feciorul meu cuminte, te vei face dumnezeu,
Preaslăvit în sanctuare și în case și în temple,
Vor ședea toți teologii măreția să-ți contemple,
Junii ce-or porni în luptă pe dușmani mărunt să-i farme
Numele de biruință ți-l vor scrijeli pe arme,
Și-ale Daciei copile dulce te vor pomeni,
Binecuvântându-și nunta în cântări te-or primeni.
Doar o slăbiciune-avea-vei și de-aceea te îndemn
Să nu lași să te străpungă vreun țăruș cioplit în lemn,
Căci atunci și a ta moarte va-ndrăzni a rupe hățul,
Tocmai cum triunghiul ăsta din nisip îl stric cu bățul.”

Dar cuprins de-amărăciune, blând Zalmoxe îi spunea:
„Nu-mi doresc eternitatea, mai degrabă moartea mea
Mi-ar părea cu mult mai dulce, dac-aș ști că-s dăruite
Zilele-mi de veșnicie omenirii obidite.
Cele mai frumoase zile de creație, putere
Le-aș schimba cu orice suflet, luând pe cele de durere,
Chiar pe cele de durere, renunțând apoi, le-aș da
Celui ce dorindu-și viața cu ele s-ar împăca,
Căci e vană înzeirea, când în juru-ți totul piere
Și venind de nicăierea, se întoarce nicăiere,
Când din sferele-ți de aur ți-ar părea că într-o clipă
Tot ce ai iubi se surpă și iubirea-i o risipă.
Ai vedea cum nemurirea-ți nicio formă nu o-ncape,
Nici a templelor reci ziduri, nici fierbinți femeii pleoape,
Nici o raclă ce închide un erou și o dorință,
Nici o călimară goală și secată de știință.
Eu doresc eterne ele de ar fi, iar eu nimic,
Ele veșnic luminoase, eu necunoscut și mic,
Să mă sting la fel ca focul chinuit de-o rană vie,
Ca în oameni să-nflorească o zeiască veșnicie.“

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!