Se lasă-ncet amurgul sfințind podul Rialto,
În aer risipite, soprane voci și alto
Răzbat de la concerte de operă din sale,
Sub pod trece-o gondolă – singurătății sale
Îi mai surâd doar luna și doi îndrăgostiți,
Ce-n scumpa lor iubire de-a pururea-s uniți.

În loggia umbrită, măritul doge-așteaptă,
Trăsuri împodobite spre poarta lui se îndreaptă
Din ele ies contese și crai, făpturi semețe,
Cu toții poartă tainic frumoase măști pe fețe.

Căci astăzi este balul și fiecare ține
Incognito să fie, iar cine este cine
De-a dreptul imposibil a desluși îți pare,
Ba unii chiar lansează istorisiri bizare,
Spunând că printre dânșii se-amestecă-n grămadă –
Neinvitați – chiar demoni, dar cine să mai creadă?
Vreun chip de demon nimeni nu a zărit vreodată,
Cum ar putea, când masca-i mereu pe chip lăsată?

Dar iată că în toiul serbării – fapt cumplit –
Pe doge într-o baltă de sânge l-au găsit,
Străpuns de-o baionetă în sălile de sus:
„Un demon, spunea dânsul, un demon m-a răpus!”
Văzându-l, invitații pe dată se-nfioară,
Și astfel zis-au dânșii ca pentru prima oară,
De pe-a lor chip zăbrazul de-ndată să îl scoată
Și s-au văzut cu toții pentru întâia dată.

Dar orice chip le pare străină arătare,
Nici soț cu soață, iată, nu-și mai dădeau crezare,
Căci demonul ce-n doge zvârlise-al său tăiș,
Punându-i sub un farmec, fugise pe furiș.

***

Un beccamorti vrednic, ilustru practicant,
Prin cusături istețe, de meșter elegant,
Făcuse lucrătură de bună vindecare
Și iată-l iarăși zdravăn cum șede pe picioare,
Pe bunul nostru doge. Un lucru-i hotărât:
El vrea acum să-l prindă pe demonul urât.

Din nou deschide balul, din nou lucește luna,
Din nou iubiții-și jură iubire totdeauna,
Din nou podul Rialto se-aprinde pe sub stele,
Din nou se-aud soprane cu tânguituri grele.

Iar dogele la poartă așteaptă de-ură plin
Să vadă iarăși masca acelui asasin,
Ce-i vruse a lui viață, neștiind că medicina
Veneției mai mare-i ca însăși chiar lumina.

Ci iată că se-arată un personaj ciudat,
Cu mască prelucrată din perle și agat,
Cu rânjetul comedic întipărit pe mască,
Figură blestemată, vădit nepământească,
Ce tulbură mulțimea, iar dogele subit
Spre el întinse-un deget și spuse poruncit:
„E demonul! Luați-l!“ dar când pe el să-l prindă
Un lucru fără noimă avea să îi surprindă:
Sub masca fastuoasă ce-n lună strălucea
Un chip identic celui al dogelui stătea.

***

Vorbind de straniul medic, ce nemții îi mai spun
Și Doctor Schnabel, știindu-l excentric și nebun,
Ținută impozantă, figură mult augustă
De pasăre ce-n câmpuri cadavrele le gustă,
În lumea lui absconsă, el însuși poartă mască,
Cine-ar putea de-aceea sub ea să-l recunoască?
E pân la urmă viața la rându-i doar un bal
Și masca te ferește în modul ideal
De germenii de ciumă. Sunt maladii cumplite,
Fără de mască ele nicicând n-ar fi oprite.

Într-un laborator ermetic el veșnic meșterește,
Poțiuni, pilule, prafuri pe raft le rânduiește,
Sunt unele-n putere din morți a te-nvia,
Sunt altele bizare ce mințile ți-ar lua.

***

Cecilia Farnese-i ceruse într-o seară
Iubitului ei masca, ofrandă tutelară,
Adesea-nsingurată-n iatac, ea dezmierda
Obrazul alb al măștii și-n poale îl ținea.
Ce rece, ce perfectă, ca marmura sculptată
E frumusețea măștii, de timp neafectată…
Când chipul lui vremelnic sub ani va-mbătrâni,
Doar masca cu-al ei zâmbet mereu va dăinui.

Cuprinsă de-o dorință, Cecilia se-ndreaptă
Spre o oglindă veche ce-n cameră așteaptă,
Iar masca și-o conduce spre chip încetinel,
Ci-i pare că-n oglindă ea nu e ea, ci el.

Sunt măști atât de multe-n Veneția, nu știi?
Și toate ca prin farmec ne par atât de vii,
Să-ndepărtezi vreuna smulgând-o n-are rost,
Va crește-o altă mască în locul unde-a fost,
Cum coaja pe o rană ce-ai vrut a zgândări,
Dar înăuntrul rănii nicicând nu vei privi.