suntem prea fricoși
ne începem constant ziua din dreptul a ceva expirat
tot balansul acesta... tot balastul:
cine să ne plângă de milă?

intrați în aria de coliziune cu nimicul
inactivi activăm funcția de economisire a afectului

!dar suntem oameni
avem nevoie de jumătățile-acestea!
nu ne displace balconul cu briză
nici firimiturile gesturilor noastre
conservate într-un vârf cu levănțică

*
asemenea vieții
orice cuvânt cu sens se naște
dintr-o dragoste

să fie iubirea iasomiei
față de imperfecțiunea albului
însingurat în propria continuitate?!
și-atunci norii albi...
chiar și spaimele...

... sentimentul copacului curtând cerul
el însuși lăsându-se copleșit de vrăbii
de respirația umanizată
în serile cu tei și tramvaie galbene

[Dumnezeu rupe constant din Sine...]

să fie numai
iubirea aceasta care ne caută
pe fiecare în uriașa absență a celuilalt?!

*
poteca stearpă
șerpuiește
în imaginație
pâlcuri de nalbe și rândunici
post meridiem-ul începutului de vară
când macii se mută în inimă
fără să se vaite de alteritate

mergem de-a lungul zilei acesteia
cum de-a lungul unei faleze cu de toate
pescăruși goi ciugulesc cerul din umeri
ne place nisipul cu cochiliile și memoriile lui ample
înflorind iarbă în mijloc de civilizație


așteptăm

deocamdată

fiecare la câte un capăt


ploaia o să ne demaște...