Gheterabis e limba mâinilor mele prin cuvântul de după și de mai dinainte
ca să nu te mai înțeleg,
ca pe-o mură.


Ți-am păstrat căciula albă de oaie
dosită
într-un
cuib
de flori
de
primăvară
știam
că te
întorci
repede,
dacul meu molcom, prostuț, ca o pasăre mare!


Nu-mi mai adu, acasă, mătănii.
Ia-mă mai bine în brațe și să fugim de aici
unde e frig
și sunt multe fântâni.
Să căutăm un sat foarte mic, unde sunt multe fântâni.
În olcuța de lut să mă pui să îți fac mămăligă,
să îți aduc apă,
cu vadra,
și să mă înveți să îți mai scriu din nou,
cu mălai, pe zăpadă,
în limba
neștiută
a zorilor
degetele mele știu
să stea în zăpadă
și să lase repede semne ca după trecerea
anilor cu lupi
și
a bolilor de tânjire
nu îmi plac turturelele îmi par niște paseri prostuțe
dar o să le dau mult mălai
dacă le iubești tu...
poate și tu ești o turturea, una mică, dar bătrână...
(îmi spui)
ca apa de dedesubt dintr-o fântână foarte curată...
(îmi spui)
e prea mult mâl pe la case...
să ne facem din mâlul de după ploi și din fântâni
un fel de căsuță...
a fugi într-o fântână, e trist.
dar și prin cer, stelele uneori se-ntristează, așa ca și tine, femeie!
da!
chiar și stelele!
să le facem case de mâl și fântâni, atunci,
și să ni le facem fiice,
o să îmi iau atunci năframa, să mă acopere, ca pe o femeie bătrână,
și o daltă, ca să descoperim o fântână foarte veche, dar tulbure
în pământul mâlos,
ca o oglindă murdară, care așteaptă anotimpul de după,
ia să mă ascund un pic în pasărea aceea,
ca să nu te mai văz!

Gheterabis. Sum. Ego.